Cum sa ne schilodim copiii: cu gluten sau fara?

Odata cu diversificarea alimentatie lui Rares am ajuns la momente de grea incercare. Se pare ca in mainile mele - deja schilodite asa - sta viitorul lui. Daca o sa fie obez sau slab, daca o sa fie sanatos sau mereu bolnav si, foarte important, daca va avea alergie la gluten sau nu.

Glutenul este o proteina care se gaseste in majoritatea cerealelor si, care, introdusa necorespunzator in alimentatia sugarul, poate sa faca prapad. Adica sa devina alergic la paine, paste, etc, si sa nu mai poata consuma o viata intreaga multe alimente de baza.

Asa ca am facut pasii pe care i-am urmat si cand l-am diversificat pe Tudor: am citit cartea de pediatrie dupa care a invatat Ciprian in facultate, revistele pentru mame si prunci, si, evident, am puricat internetul.
Daca prima data totul a fost clar si limpede - gluten dupa luna a 8-a spuneau toate sursele - intre timp lucrurile s-au complicat teribil. Si incerc sa ma luminez, dar imi e extrem de greu.

Cartea e aceeasi, deci mesajul nu s-a schimbat. Insa articolele publicate on line spun ca e bine sa introduci glutenul chiar si dupa un an. Uite. Sa nu cumva sa dezvolte copilul sindromul celiachiform. Dar, in cazul in care te apuci sa cauti in cele din strainatate afli ca: glutenul se introduce intre patru si sase luni. Ca boala celiachiforma este, de fapt, mostenita, transmisa genetic, nu dobandita, si ca intoleranta la gluten e altceva. Uite aici, de exemplu, scrie ca, daca glutenul este introdus dupa varsta de sapte luni, este deja tarziu.  

Ba chiar ca regula conform careia bebelusi trebuie sa fie exclusiv alaptati pana la sase luni, este gresita! Ca studii noi arata ca bebelusii astia au devenit alergici la nenumarate lucruri, spre deosebire de cei care au inceput sa consume si alte alimente inca din saptamana a 8-a de viata.

Asadar, eu cu cine votez?

Sa cred ca studiile englezilor sunt finantate de firmele producatoare de hrana de bebelusi, sau ca articolele de la noi de firmele farmaceutice care vor sa vanda antihistaminice?

Cand cumpar cereale pentru bebelusi sa ma uit stramb la cele pe a caror cutie scrie "contine gluten" chiar daca varsta indicata este de plus 6 luni, sau sa le pun in cos? Oare pe Tudor l-am facut bumbac pentru ca am asteptat pana la 8 luni, sau pentru ca nu am asteptat pana la un an?

Si, acum ce sa ii dau copilului sa manance? Ei bine, mai nou, desi de abia face sapte luni, Rares mananca ciorbita. Cand incercam sa-l conving, cu toate armele din dotare, sa-si pape piureul de legume, el poftea la ciorba lu' fra-su. Din care i-am dat sa guste. De atunci puiul nici n-a vrut sa mai auda de supita, piure sau alte vrajeli. Vrea ciorbita acrita cu bors - contine gluten, adica.

Si, cum s-a comportat acceptabil, glutenul face parte din alimentatia lor, a amandurora. O sa ma ingrozesc, probabil, pestre vreo trei ani, cand alte studii vor arata ca trebuia sa nu mananc gluten in timpul sarcicii, sau ca ar fi trebuit sa le dau cate jumatate de panine pe zi, inca din prima saptamana de viata.

Omul nostru, ala prostu!

Aseara, pentru prima data de cand s-a nascut piticul Rares, am petrecut doua ore de calitate, impreuna cu sotul meu. Fara nici un copil! La Spitalul de Urgente.

Povestea a inceput cu ambitia mea de a-i face mucenici ca la moldova. Si coca a iesit de minune, siropul era pe foc, mai trebuia doar sa toc nuca. Ceea ce am si prestat. Si a naibii nuca ramanea prinsa in paletele de la mixer. Si am bagat degetul sa o scot de acolo.

Sa zic? Am scos de acolo degetul, putina nuca, si un tipat zdravan. 

Am fost spalata cu forta, apoi mi-a pus un bandaj "tine strans" pe deget. La ora de culcare a piticilor, lucrurile nu sunt foarte linistite. Si nici noi nu eram. Asa ca Ciprian a trebuit sa-l spele pe cel mare, apoi pe cel mic. Intre timp eu, cu mana pe bandajul "tine strans" si degetul in sus, ma plimbam in spatelel lui, intr-un fel de dans imitativ al "mamelor din lumea intreaga". Fara muzica. Cred ca apropierea de el ma facea sa ma simt mai in siguranta. Doar e doctor, ce naiba!

Ciprian l-a imbracat pe cel mic, care a pus mana pe o tecomada si si-a dat una in nas. L-a luat in brate sa-l consoleze. Eu, in spatele lui, tineam degetul in sus si ma balanganeam fata-spate, fata-spate.

In sufragerie, Tudor a reusit sa se loveasca de masuta, si a inceput si el sa boceasca. Ciprian fuge sa-l linisteasca. Eu, fata-spate, fata-spate. Ii imbraca pe amandoi in pijama. Eu, fata-spate, fata-spate. Si tot asa pana cand mama salvatoare (a mea) a venit sa preia copiii.

Am fugit cu degetul in sus in bandajul "tine strans" pana la urgenta. Ciprian a inceput sa alerge de colo pana dincolo, cu treaba, sunt sigura. Dar nu ma puteam concentra si nu stiam ce se intampla. Trebuia sa imi controlez miscarile si sa nu mai prestez dansul handicapatului.
Pana la un punct am reusit sa si zambesc, dar zambetul se transforma in grimasa pe masura ce evenimentele se derulau. Dragul meu sot mi-a dat sa ma imbrac cu halatele lui, el se imbracase in alta pereche, m-a dus in sala de operatii, si a inceput sa faca pregatirile.
Soc si groaza! Atunci am inceput sa ma sperii serios de tot. Adica ok, m-am taiat la un deget, de ce toata tevatura? Ai de gand sa-l dai jos de tot?
Nu e om pe pamant in care sa am mai multa incredere, mai ales cand vine vorba de taieturi la degete, dar cand m-a intins pe masa si mi-a zis sa ma "linistesc", stomacul  meu s-a facut ghem. Cand in fata ochilor n-am mai vazut decat verde - asta era culoare campului steril cu care imi bloca mie vederea - am inceput sa plang. Sa tremur. Sa-l rog sa mai stea un pic. Sa mai astepte jumatate de minut.
Adica toate fanteziile in care imi imaginam ca sunt viteaza si ca rezist la durere, s-au spulberat. Incep sa ma intreb, totusi, cine mi-a nascut copiii? Pentru ca eu, aseara, plangeam si tremuram si eram o adevarata epava pentru ca m-am taiat la un deget!
Adica da, l-am bagat in mixer - smart! - si am vreo trei plagi adanci. Dar cat de adanci sa fie? Si cat de mari? Sunt, totusi, la un deget!
Cert este ca am urlat ce-am urlat si operatia s-a terminat! Noroc cu colegii lui, care au venit si m-au tinut de vorba. Au povestit lucruri marunte, au zambit si au glumit dragut.
Am plecat spre casa mai bogata cu un bandaj mare infasurat pe aratatorul de la mana stanga si vreo 6-7 fire.
Cum am intrat pe usa, am preluat situatia! Am pus mucenicii la cuptor. Ca atata grija mai aveam. Ce-i drept, au iesit minunati. Cred si eu, dupa o asemenea jertfa, ar fi fost si cazul! 

Chiraiala de la miezul noptii

De vreo doua saptamani, noptile noastre nu mai sunt ce-au fost odata! Le petrecem la revelioanele lui Rares, care refuza sa doarma in legea lui, si vrea in bratele noastre. De multe ori nici leganatul - adus la stadiu profesional dupa ce am practicat intensiv cu Tudor - nu mai este de ajuns. Si, ca doi parinti responsabili si ingrijorati, ne trezim amandoi si survolam prin casa, intr-un semiintuneric misterios, cautand medicamente, servetele, aspiratorul nazal si alte obiecte care vor aduce linistea bebelusului, deci, si a noastra.

Asa am reusit sa ajungem la un stadiu de epuizare greu de descris in cuvinte. Doar cearcanele cazute pana in barba si dispozitia de milioane ar mai putea sa-i faca o caracterizare justa.

Asa ca ne-a venit mintea la cap si am decis sa facem o intelegere: eu ma trezesc cu piticul pana la ora 3, dupa, e doar copilul lui. Si a mers. Adica adica ta-su s-a fosnit in pat, usor deranjat, dar pun pariu ca a dormit repede la loc.
Ne-am trezit amandoi pentru schimbul de tura si am si eliberat nasucul piciului. Operatiune de tipul "tine tu ca-l torturez eu" (noroc ca Tudor nu se trezeste la urletele aluia mic, ca vecinii sigur se roaga pentru sanatatea lui).

Si ala a fost mometul in care m-am dus in pat si am dormit (aproape) linistita pana la 6 si ceva dimineata. Adica, serios, ma mai trezeam si eu la plansul copilului, si gandurile mele erau alaturi de ei (saracu' copil, saracu' Ciprian, ce se mai chinuie) si adormeam la loc cu mare durere in suflet :D

P.S. Initial, am crezut ca sunt generoasa. Eu am ales singura tura mai lunga! Apoi mi-am dat insa seama ca puiul meu ma iubeste mult. S-a trezit de mai multe ori intre orele 03- 06, decat pana atunci.

Attachment Parenting sau de ce sunt o mama rea!

Am alfat de curant ca sunt cam "nashpa". Nu practic AP-ul (adica Attachment Parenting, pentru profani). Sa alfu cat de rea este situatia si cum as putea sa o indrept - pentru ca, nu-i asa?, incercam sa fim parinti mai buni in orice moment si suntem dispusi sa schimbam macazul - am decis sa ma interesez despre aceasta metoda naturala, normala si, evident, singura corecta. Am citit despre asta aici. Si din nefericire am alfat ca da, sunt o mama ingrozitoare.

Am gresit de la bun inceput cand am adus pe lume primul copil prin cezariana. Asta este o barbarie. Nu as fi fost mai breaza nici daca as fi ales o nastere "naturala", in cazul in care as fi optat pentru o anestezie epidurala. Pentru ca nu este normal! Corpul femeii a fost facut sa dea nastere, asa ca nu avem nevoie de ajutor, medicamente sau cadre medicale. No way!

In spirijinul acestei idei vin multe declaratii si studii facute la universitatile din n state americane si cateva din Italia. Adica nu sunt pareri aruncate "aiurea" cum sunt cele ale medicilor specializati in obstetrica - ginecologie!

Apoi am gresit enorm cand am ales sa culc copilul in propriul lui patut - e adevarat ca doar in primele lui trei luni de viata s-a petrecut enormitatea, pentru ca in urma unei raceli zdravene, pustiul a campat intre noi in pat si acolo a ramas pana pe la trei ani. Lucru pentru care ma simteam extrem de vinovata. Asta cu ajutorul altor carti de puericultura si studii care imi explicau pe indelete de ce sunt un parinte ingrozitor ca-l culc cu mine in pat.

Am trecut la pasul umator: alaptatul. Ei bine, se pare ca si aici am zbarcit-o zdravan. Nu de alta dar am decis sa-l intarc pe Tudor cand avea noua luni, si nici pe junior nu am de gand sa-l servesc mai mult. Poate chiar ceva mai putin, daca imi iese pasenta. Ceea ce este absolut ingrozitor pentru parintii AP care sunt convinsi ca trebuie sa ne alaptam pruncii macar 2,5 ani si putem merge pana la 7!

Nu ma pot abtine din ras imaginandu-mi cum ar veni Tudor acum la mine sa imi ceara sa-l alaptez. M-as afla in fata unei dileme teribile: cui sa ii dau lapte, lui Tudor sau lui Rares? Cum ar fi ca, la deschiderea primului an scolar, pentru ca fiul meu ar fi extrem de emotionat, sa il pun puntin la san, sa se mai calmeze?!

In ceea ce priveste educatia celui mare, sunt din nou, o nulitate evidenta. Am ales sa o fac utilizant pedepsele!

Acum, sa nu va imaginati ca il pun in genunchi pe coji de nuca, dar se vede locul in care este pus la colt, si pustiul stie ca portia de desene ii estre zdravan scurtata, daca sare calul! Ori asa ceva nu este bine, conform regulilor AP.

Nu am fost mai desteapta nici cand am poftit la jucariile "educationale". Si cu atat mai proasta ca le-am cumparat pe bani grei. Si stiti de ce? Pentru ca ei, copiii nostri, n-au nevoie de asa ceva! O sa fie mai destepti, mai inventivi si mai descurcareti daca, in loc de o masinuta care arata ca o salvare, suna ca o salvare si lumineaza ca o salvare, vor avea o cutie din carton pe care ei o vor face sa fie o salvare!

In ceea ce priveste sistemul actual de invatamant, este un lucru foarte prost! Aici, e adevarat, suntem de acord, dar din motive esential diferite. Ei, parintii AP, sunt de parere ca fiecare copil stie cat si ce trebuie sa invete, asa ca o chestie institutionalizata este fundamental gresita. Asta este motivul pentru care suntem toti foarte destepti, scoala ne strica!

Ah, era sa uit! Sunt absolut idioata pentru ca am crezut ca fiul meu poate sa anticipeze! Cica atunci cand ii spun: "trebuie sa ne imbracam ca e frig afara" el aude un soi de "blablabla, blabla". Atunci raspunsul lui "ne punem manusi sa ne jucam cu zapada" este tot un "blabla" dar tradus in cuvinte de minte mea. Sa fiu mai atenta data viitoare.

Sunt, totusi, usor bulversata. Unii spun ca trebuie sa-l pun la punct, altii ca nu trebuie, unii ca sa boceasca in patut pana cand adoarme, altii ca ba nu, sa-l tin mereu in brate. Unii ca sa-l duc la programe care-l invata cum sa vorbeasca in fata publicului si sa devina expert in economie de la 4 ani, altii ca scoala e un lucru nociv care ii va strica personalitatea.

Sa-mi fie cu iertare, dar nu stiu incotro sa ma mai duc. Nu-l las pe Rares sa planga pana i se face rau, dar se mai smiorcaie in patut cand, de exemplu, tre' sa-l spal pe fra-su. Si, azi dimineata, l-am lasat pe Tudor, vreo ora si ceva dupa trezire, in pijama. Cel mic plangea rau, de neconsolat. Sunt, asadar, necorespunzatoare. Se pare ca incalc jumatate dintre regulile unei tabere, si jumatate ale celeilalte!

Trebuie, deci, sa-mi revizuiesc atitudinea.In cazul in care o sa mai fac un copil, o sa-l tin prima lui noapte in zapada, sa se caleasca bine. Nu o sa le mai dau atatea medicamente, si nici cu imbracatul nu o sa ma omor prea tare. Ca e impotriva naturii. Iar pe Rares nu ma mai obosesc sa-l invat sa-si faca nevoile la olita. Sa nu-mi spuneti voi ca familia domnului Caveman avea canalizare, bideu si jacuzzi in grota!

Vrem, nu vrem, tot la spital ajungem!

De cand au aparut copii in viata noastra, am facut tot posibilul sa nu ajungem cu ei prin spitale. Nu ca n-am fi avut nevoie. Dar un cabinet particular este mereu de preferat, daca avem de ales. Nu mai spun si de ce. Motivele sunt evidente. Si, din pacate, le-am simtit din nou, pe pielea noastra, astazi cu inca o experienta de vis. Urat.

Inca de luni avem febra. Noi toti. A inceput Tudor, Rares a preluat stafeta si a trecut-o si prin fata noastra, sa nu cumva sa scapam nevirusati. Am bagat paracetamoale si ceaiuri la greu, am zis rugaciunea seara, si ne-am vazut de treburi.

Cand n-a trecut nici a doua zi, am sunat medicul de familie. O doamna doctor draguta la care apelam de mult timp si care este mereu de ajutor cu sfaturi bune. Am continuat tratamentul pe care ni l-a sugerat si am mers mai departe.

Insa virusii nu au citit prospectul medicamentelor si, fara sa fi stiut ca substantele active ar trebui sa le vina de hac, si-au continuat asediul.

Cand am ajuns la a patra zi de temperaturi peste 38 de grade Celsius, am decis ca nu este cazul sa mai asteptam. Asa ca am sunat o doamna doctor pediatru, dintr-un spital de copiii. Aproape amabila, ne-a chemat la spital "acum". O sa povestesc odata ce inseamna sa pregatesti doi pitaci de plecare, dar cand faci treaba asta pe repede-inainte devine un soi de comedie din epoca filmului mut. Mai-mai ca aud multimea cum rade.

Ei bine, am reusit. Am fugit cu copiii in brate, o bucata eu, una mama - care e alaturi de noi in toate peripetiile - si am ajuns la spital. Incepuse vizita asa ca ne-am pus pe asteptat. Pana si eu stiu ca "vizita" nu este deranjata decat in cazuri extreme. Poate nici atunci!

Ne-am asezat pe canapelele puse, ziceam eu, pentru oameni ca noi, fix in fata camerei asistentelor. Si am stat bine. Aproape trei minute! Pana cand un medic ceva mai puriu si impozant ne-a poftit afara. Nu avem voi sa asteptam in spital. Si nici camera de asteptare undeva nu exista. Asa ca am stat cu cei doi copiii febrili pe scarile de la intrarea in spital, unde ne-a "invitat" o infirmiera. Intre doua usi pe care se perindau intr-o veselie medici, asistente, apartinatori, etc. si unde nu era nici un scaun. Nici loc pentru un scaun. Cu alte cuvinte un mediu foarte bun pentru copiii bolnavi.

Nu eram singuri acolo ci ne imparteam soarta cu alti nefericiti. Ei erau insa adulti, venisera acolo de buna voie si intelegeau ce li se intampla.

Dupa ce am asteptat aproximativ trei sferturi de ora, vizita s-a incheiat. Am reperat-o pe doamna doctor, ea pe noi, si ne-a invitat sa o asteptam in cabinet. Mai are putin si vine. Inca putin.

Eram fericita. Intrasem intr-o camera, aveam scaune si scapasem de curent si de vanzoleala. Ba chiar Rares cel mic a luat o mica gustare si a tras un pui de somn in camera cu pricina. Si am stat. Si stat. Si stat.

Si atat... Plecase. A uitat de noi, si-a luat catrafusele si a plecat. Cand s-a descoperit eroarea, a trimis o tanara rezidenta, foarte draguta, sa stea de vorba cu noi. Dar asta abia dupa ce a aflat ca tatal piticilor, care a aparut si el in poza, este medic. Apoi a luat decizia de a se intoarce la spital sa-mi vada progeniturile bolnave.

Ce pot sa spun? Odata ce a venit si a inceput sa se ocupe de pitici, imi parea efectiv rau ca nu am mai intalnit-o pana atunci. Ca nu a fost medicul curant al copiilor. Un medic amabil, bun, priceput cu copiii si, foarte important, stia cum sa se poarte cu mamele usor crizate.

A fost minunata. Si totusi. Si totusi. Nu pot uita ca ne-a uitat la spital. Nu pot uita ca am fost obligata sa astept ingrijirea medicala in frig, pe scari. Si nu ma pot abtine sa compar presul de la usa spitalului bucurestean cu camera de asteptare - vesela si plina de jucarii - a unui spital de copiii din Paris, pe care am fost obligati sa il vizitam la sfarsitul anului trecut. Nici felul in care am fost primiti acolo.

Nu contest calitatea medicului sau a actului medical, nici diferenta dintre cele doua sisteme de sanatate, nici nu-mi trece prin cap sa fac comparatie intre felul in care insisi medicii sunt tratati aici si acolo. Dar mi se pare nedrept ca suntem injositi, dati afara, uitati, certati, exact in cele mai vulnerabile momente. Sutul decisiv vine cand esti la pamant.

Despre statul acasa si alte epuizari

Cine a inventat termenul de "concediu de cresterea copilului" sau vorba populara "statul acasa cu copilul" a fost cu siguranta, un barbat. Nu de alta, dar va spun eu, sigur, ca treaba asta nu are nimic de a face cu statul. Sau cu orice fel de concediu. Nici macar medical. Iar dupa doua saptamani de stat non-stop cu doua bucati de copil - unul de trei ani si jumatate si celalalt de sase luni - ambii raciti, sunt efectiv epuizata. Orice urma de bucurie a fost stoarsa din mine.
Dar... programul meu, o mama care STA cu copiii acasa, este destul de liber. Pentru ca suntem deja la a doua raceala consecutiva - cu doar o zi de gradinita intre - am petrecut noptile curatand nasucuri care nu ii lasau pe pitici sa respire, am udat sosete cu otet, i-am pazit sa nu faca temperatura prea mare si alte activitati atractive. Asa ca trezitul de dimineata nu e chiar trezit.

Noi incepem distractia de la prima ora: ne splam, imbracam si primenim. Strangem prin casa si aerisim. Toti trei, pentru ca da, fii mei sunt de mare ajutor.

Un copil de trei ani care este tinut cu forta in casa si nu este lasat sa-si consume energia intr-un mod natural (de exemplu sa alerge prin parc in timp ce tipa ca un indian) este un fel de diavol tazmanian care a fumat marijuana. Iar Tudor nu face exceptie. Si, Rares a priceput cine e ma-sa, asa ca urla de fiecare data cand ies din cadru.

Asadar, cu ajutor lor nepretuit, facem ordine. Pregatim micul dejun si incepem sa gatim pranzul. Umplem bucataria de mic dejun si mergem la joaca. Punem masina sa spele rufe si le strangem pe cele de pe sarma, amestecam un pic in mancare. Unul vrea sa faca caca, celalat sa se aline putin la san si sa adoarma, unul se uda pana la piele cu apa, celalalt se trezeste urland. Unuia ii este "foame de cartofi" in timp ce fra-su imi trage palme peste fata si ma prinde de nas. Bucataria capata nuante si gusturi noi, in completarea celor de dimineata. Cel mic urla ca vrea sa doarma, ala mare ca nu vrea. Toata lumea in pat, somn de pranz. "Spune-mi o poveste cu Tudor". Adorm amandoi. A trecut aproape jumatate de ora. Cel mic isi da seama ca nu il tine nimeni in brate si incepe sa planga, cel mare incepe sa se miortaie si el. Lapte, comfort si apropiere, somn.

Dupa-amiaza murdarim covorul cu apa in care spalam pensula. Mancam gustare proaspata. Spalam a Dumnezeu-stie-cata tura de vase. Mai strangem un pic prin casa. Calcam rufe si ne tinem in brate. Ne murdarim hainele si umplem din nou cosul de rufe. Se face seara. Baia celui mare, baia celui mic. Masajul celui mic. "Face-mi si mie masaj". Ne bagam in pat. Adormim. Intai cel mic, apoi cel mare. Liniste. Apoi plans, febra, medicamente, veghe. Si dimineata iar.

Sunt, deci in concediu, si imi doresc sincer sa ma intorc la serviciu si sa muncesc. Sa nu mai STAU atat de mult acasa!