Prima saptamana la bunici!

Tudor cel mic a crescut. Mult. Atat de mult incat a vrut sa ramana, timp de o saptamana, la bunici. Adica a dat-o pe ma-sa pentru cei doi verisori, e adevarat, cu mult mai interesanti, distractivi si frumosi.

Am avut emotii mari. Initial, eram sigura ca nu o sa vrea sa ramana. Ca doar zice asa. Si ca, odata ce masina va fi iesit pe poarta cu botu indreptat clar spre Bucuresti, pruncul meu o sa inceapa sa planga, sa ma ceara, sa se urce in tromba in masina.

Ei bine, nu. Baiatul meu cel mare, deloc prunc, era cocotat la mamaie Angelica in brate, cu gura pana la urechi, si imi facea cu mana. N-a plans deloc. 

Am ajuns acasa, vreo trei ore si trei sute de kilometrii mai tarziu, ca sa alfu ca inca nu plange. Eu imi faceam mari griji. Am asteptat ora de culcare. N-a plans nici atunci. Am inceput sa ma simt relaxata. Dupa o perioada de vreo 11 luni in care am dormit in fiecare noapte cu amandoi copiii, in care am stat in fiecare zi cu ei, in care i-am hranit, spalat, distrat la dublu, sarcinile mele s-au redus la jumatate.

Ba chiar a fost o zi in care l-am lasat pe Rares cu mama (a mea) si mi-am facut de cap prin oras. M-am plimbat cu masina in sus si-n jos, am injurat la volan dupa placul inimii, si am intrat intr-o biblioteca, unde erau multe carti, liniste si nu se auzea nici un copilas.

Intr-un cuvat: minunat!

Minunat?

Ma bucur cand cel mare, care e inca mic, imi zice la telefon : "Gata, m-am plictisit sa vorbesc cu tine". Iar apoi il aud ca fuge spre curtea mult mai ofertanta decat sufrageria noastra. Ma simt foarte bine cand imi spune ca a mancat tot. Ca a alergat capra si ca a smotocit o pisica de i-au sarit fulgii. Ma bucur cand il aud ranzand in fundal. Sau cand vorbeste cu mama mea la telefon si ii spune : "Eu sunt Tudor si sunt foarte departe". Si ca nu a plans dupa mine niciodata in toata saptamana (mai sunt inca vreo doua zile pana ajungem sa-l luam, dar totusi...) si ca acolo se simte la fel de bine ca aici. Ma bucur cand intreaba de fra-su si imi spune : "Sa il aduci si pe Rares aici".

Eu chiar ma bucur.

Ce nu inteleg este de ce plang de doua, trei ori pe zi. Prima data, chiar cand plecam din Bacau. Cred ca de fericire. Nu pricep nici de ce ma trezesc dimineata si simt ca ma ustura undeva, in piept. Poate ca, aseara, am stat prea mult la televizor. Sau am baut prea multa cafea. Nu-mi dau seama nici de unde vine dorinta de a ma urca la volan si sa conduc, asa, mult, si repede. E clar, mi-e dor de-un drum lung...

Ma duc sa-l iau repede pe Rares in brate, sa-l strang tare la piept si sa ma bucur de el, pana cand n-o sa creasca, sa-i vina si lui idei, sa ma lase sa fiu, asa, fericita, si singura, acasa...