Rasfatatu' lu bunica, dracusorul lui mamica!

In general ma pot lauda ca Tudor este un copil cuminte. Ascultator in limite rezonabile, dornic sa ajute pe cat poate si placut ochiului. Ei bine toata personalitatea lui admirabila, in limitele varstei, evident, este realmente stearsa cu buretele cand una dintre variabilele "bunicii 1" sau "bunicii 2"  intra in ecuatie.

"Bunicii 1" sunt parintii mei, pentru ca ei ne sunt aproape si, deci, de mare ajutor cand e nevoie sa duci copilul undeva si sa nu-l mai vezi cateva ore. "Bunicii 2" sunt cei din partea tatalui si care, din cauza distantei, nu-si vad nepotul decat o data la cateva saptamani / luni. Ceea ce inseamna ca sunt cu atat mai saritori cand e vorba de pupat fundulet de nazdravan.

Ai mei fac tot posibilul sa se convinga ca ii vor oferi o educatie. Si stiu ca mama chiar incearca. Cand e vorba insa de certat copilul, pus copilul sa faca ceva ce el nu doreste, sau necumparatul unei jucarii din seria "nu mai avem loc si de asta", se loveste de dragul tataie care intervine cu una dintre sfintele replici "lasa baiatul", "hai la tataie" sau "te iubeste tataie, orice vrei tu"!

Oricum, efectul lor este des contracarat de ma-sa (care mai noi primeste cuvinte de drag : "esti o rea! nu ma mai joc cu tine")  sau de ta-su, care arunca o privire ce nici macar pentru domnul T nu mai are nevoie de cuvinte.

Insa, in rarele ocazii in care mergem la Bacau, orasul de bastina al bunicilor cu numarul 2, prefer sa nu-l vad pe pitic pana cand nu ne urcam in masina. Tot ce nu are voie sa faca, face. Avem in meniu lacrimi de crocodil, ciocolata inainte de masa, culcat la ore foarte tarzii (adica aproape de zece seara, dar totusi!) si, cea mai tare forma de exprimare, tavalitul pe jos cu urlete de acompaniament.

Toate astea s-au intamplat cu ocazia sarbatorilor de Pasti. Si daca tot s-au petrecut, a primit si cadouri care sa-i confirme ca este din plin rasplatit pentru comportamentul de campion.

In rest, vreme frumoasa, soare mult, ceva vant, si mult, mult timp petrecut in alta camera decat cea in care se afla micul razgaiat.

Urmeaza, evident, cateva zile grele, cu certuri (da, da, se cearta cu mine!), de trimis la colt si de pus la punct ce am reusit sa stricam intr-un week-end nu chiar prelungit.

Bine ca Rares este inca mititel, pentru ca am nevoie de antrenament serios pana cand va trebui sa ma lupt cu amandoi.

Cine se scade si cine se aduna (d)in patul conjugal?

Cand il aveam doar pe Tudor, lucrurile erau clare: copilul dormea intre noi. Bine sau rau, nu stiu. Era normal, dulce si odihnitor. Acum, de cand a aparut si Rares pe sub plapuma, toata treaba a capatat dimensiunile unei probleme greu de rezolvat.

Tudor a fost deportat in camera lui, iar bebelusul, am decis noi, trebuia invatat in propriul patut. Si totul parea ok, la o privire mai putin atenta. Caci pentru noi, cei care chiar dormeam in camera cu pricina, somnul devenise o experienta tare complicata. De nenumarate ori pe noapte ma trezeam sa-l hranesc pe cel mic. Ceea ce este normal, cand ai un bebelus acasa. Insa cand il repuneam in patut, trageam o tura pe la Tudor sa-l invelesc si sa-l verific, ma duceam pe la bucatarie sa beau apa si mai schimbam si o vorba cu „tata lor”, trezit si el de plansete, pasi, usi, etc. Si nici macar asta nu e cine stie ce, dar daca se repeta de cate cinci, sase ori pe noapte, in scurta vreme ii simti efectele.

Tudor s-a prins repede de miscare, si a inceput sa se furiseze in miezul noptii la noi in pat. Iar eu, rapusa de oboseala, am inceput sa adorm in timp ce-i furnizam piticulul laptele de la  miezul noptii. Si daca vorba spune ca "trei intr-un pat, e prea mult", cand pui patru e jale! Mai ales ca somul langa un copilas de trei ani, trebuie luat cu grija, iar langa unul de doar cateva luni, e ca mersul pe sfoara, fara plasa de siguranta.

Ceea ce inseamna ca eu ajungeam sa dorm cu capul pe noptiera. Si eram cea norocoasa: pe partea lui Ciprian nu avem noptiera! Nu doar o data l-am gasit pe jumatate cazut din pat, sprijinit in pumn. Initial am crezult ca glumeste. Nu glumea, dormea!

Treptat, in patul nostru nu a mai fost loc decat pentru trei persoane. Mai ales de cand Tudor a inceput sa planga daca nu era adormit de ma-sa. Si ma-sa adorme cu ei in fiecare seara. Unul in fata, prins bine de san, altul in carca, agatat ca o maimutica.

Nu numai ca adorm lemn de la 8.30 pm, dar nici nu ma mai chinui sa ma trezesc si sa-i mut. Sunt linistita ca ii pot inveli cand e cazul, ca simt fiecare miortaiala inainte sa devina planset si ca amandoi se simt atat de bine langa mine in pat, incat dorm aproape lin pana dimineata. Si nici nu ma stresez sa-l intreb pe dragul meu sot daca este de acord cu noul aranjament. Imi dau seama ca se bucura cand se inchide in camera lui Tudor, ermetic, sa nu auda nici un planset, nici o vaicareala de tipul „vreau apa”.

Si mai stiu ceva, oamenii care dorm in paturi diferite se cearta mai putin decat cei care stau treji in acelasi pat.

Mami, esti putin cam grasa!



Veverita Tudor



Asa ma complimenteaza Tudor, dupa ce l-am nascut pe fra-su. Si sunt ferm convinsa ca, in mintea lui, este dragut. Ba chiar amabil. Nu cum a fost cu doamna farmacista, despre care imi zicea, chiar la ghiseu: "Ia uite ce urata e! Parca e un taur. Vezi ce grasa si urata este?"

Imi vine sa intru in pamant de rusine de fiecare data cand intru in respectiva farmacie iar doamna cu pricina este la ghiseu. Nu-i nevoie sa explic si cat de mult ma place ea pe mine! Si sa nu mai zic ca este cu mult, mult mai slaba decat mine. Cred ca a slabit si mai mult dupa intalnirea cu fiul meu cel politicos.

Cum sa ii spun eu lui Tudor ca poate copiii de la gradinita, cei pe care toata grupa ii striga "grasule", s-ar putea simti rusinati. Ca nu e frumos sa faci aprecieri de genul asta despre nici o persoana?

Mai ales in conditiile in care tot cam asta este stilul la care ne valorificam si noi. Eu, de exemplu, plang dupa vremurile in care nu aveam nici un copil si cantaream 49 de kg! Ce sa mai!? Eram o zana!

Ba chiar si dupa perioada in care Tudor avea vreo 2 anisori si eu reusisem sa scap de o parte dintre kilogramele adunate cu sarg in timpul sarcinii/alaptarii, cand pustiul, daca ma vedea in fusta, imi zicea ca sunt printesa. 

Acum, insa, de abia astept sa termin de alaptat puiul mic, sa ma pot apuca in voie de cure de slabire stupide care imi vor afecta buna dispozitie, sa incep sa iau medicamete "naturale" care sa imi taie pofta de mancare si altele complet contra-indicate care, zice-se, vor topi kilogramele!

In conditile astea, cum ii explic eu lui Tudor ca nu e bine sa pui accent pe aspectul fizic? Cum, cand ma-sa mai are putin si plange in fata oglinzii, a sifonierului sau a frigiderului! Ca  nu e bine sa ii gratulezi pe semenii tai cu adjective de genul: frumos, urat, gras, sasiu, etc, cand tot sus-numita sta pe Internet si cauta diverse metode de slabit?

Sedinte dupa care ma apuc sa le balacaresc pe cele care recomanda sauna combinata cu pilates si piscina pentru rezultate excelente in curele de slabire. Pai daca aveam eu timp de toate astea, mai imi zicea Tudor ca sunt grasa? Daca aveam unde sa parchez amandoi plozii careva seri pe saptamana, ma mai luptam eu cu sindromul muierii inchisa in casa?

O sa incerc sa le explic copiiilor ca tati merge la sala pentru ca e sanatos sa faci sport, nu pentru ca vrea sa-si vada brandu' mare, ca mami tine cura de slabire pentru ca inima sufera cand ai prea multa grasime, nu pentru ca vrea sa se simta cu cateva nuante mai frumoasa, si ca nu e bine sa ii ranesti pe oameni amintindu-le ca au defecte.

Si totusi, stiu ca felul in care ma vad eu pe mine (vedea-m-as mai slaba!), il va influenta mai mult decat ce incerc sa ii explic, sarguincios, in fiecare zi.