Motatul Rares!

Bine, ar trebui sa spun "Rares far' de mot!" ca tocmai ce i s-a taiat. Motul. Adica a implinit un anisor, ieri, pe 20 august. Si, cum i s-a intamplat si lui Tudor, i-am facut de petrecanie chiar de ziua lui!  Nasa a venit pregatita, cu temele la zi si cu muschii antrenati, iar noi, restul, cu pofta de tort si de hlizit.

Daca la dezmotatul propriu zis - adica taiatul motului legat in prealabil cu fundita rosie si apoi facuta crucea completa - Raresel s-a zbatut si a protestat, cand a venit vremea tunsului chilug a stat cuminte, ca un expert in ale frizeriei.

Iar intre cele doua evenimente, care mi-au lasat copilul fara buclele lui de bebelus adorabil, i-am ghicit viitorul. Nu in cafea, carti de tarot sau stele, ci l-am lasat sa aleaga din multimea de obiecte inghesuite pe tava. Spre disperarea lu' ta-su - care a venit inarmat cu un stetoscop, o foarfeca chirurgicala, o pensa si multa speranta - copchilul a pus manuta pe migea de tenis. In afara de faptul ca era minge! are o culoare verde turbat, de-ti ieseau ochii uitandu-te la ea. Apoi papacila s-a repezit spre biscuiti si, intr-un final, a luat cartea! Deci omul nostru o sa joace tenis cu cartea in mana, in timp ce se va indopa cu biscuiti.

Dar tati poate sa stea linistit, la vremea lui, Tudor a ales stetoscopul - acelasi - cheile de la masina si un pix. Biscuitii nici acum nu-l tenteaza pe domnul T, daca alaturi e orice alt obiect, lucios, nou si interesant. Asa ca macar cu unul o sa dea lovitura si o sa-i duca tradita nou inceputa mai departe. Poate.

Tortul a fost minunat, compania exceptionala si ziua pe masura de frumoasa.

La multi ani Rares!

inainte

fara mot

si dupa

Mama, eu sunt mare, dar sunt cam mic....

M: - Tudor, da slipul jos ca esti ud leoarca!
T:  -  Da, bine! (offff...) Mami, da de ce apa e uda?
...............................
T: - Cine e nenea ala din taxi?
M: - Pai soferul, taximetristul
T:  - Si de ce e trist?
 ................................
M: - Uite, au ciorba de perisoare, supa de pui, ciorba de vacuta... Ce alegi?
T: - Cred ca da, de vacuta.... Mami, de ce vacuta face ciorba?

Prima saptamana la bunici!

Tudor cel mic a crescut. Mult. Atat de mult incat a vrut sa ramana, timp de o saptamana, la bunici. Adica a dat-o pe ma-sa pentru cei doi verisori, e adevarat, cu mult mai interesanti, distractivi si frumosi.

Am avut emotii mari. Initial, eram sigura ca nu o sa vrea sa ramana. Ca doar zice asa. Si ca, odata ce masina va fi iesit pe poarta cu botu indreptat clar spre Bucuresti, pruncul meu o sa inceapa sa planga, sa ma ceara, sa se urce in tromba in masina.

Ei bine, nu. Baiatul meu cel mare, deloc prunc, era cocotat la mamaie Angelica in brate, cu gura pana la urechi, si imi facea cu mana. N-a plans deloc. 

Am ajuns acasa, vreo trei ore si trei sute de kilometrii mai tarziu, ca sa alfu ca inca nu plange. Eu imi faceam mari griji. Am asteptat ora de culcare. N-a plans nici atunci. Am inceput sa ma simt relaxata. Dupa o perioada de vreo 11 luni in care am dormit in fiecare noapte cu amandoi copiii, in care am stat in fiecare zi cu ei, in care i-am hranit, spalat, distrat la dublu, sarcinile mele s-au redus la jumatate.

Ba chiar a fost o zi in care l-am lasat pe Rares cu mama (a mea) si mi-am facut de cap prin oras. M-am plimbat cu masina in sus si-n jos, am injurat la volan dupa placul inimii, si am intrat intr-o biblioteca, unde erau multe carti, liniste si nu se auzea nici un copilas.

Intr-un cuvat: minunat!

Minunat?

Ma bucur cand cel mare, care e inca mic, imi zice la telefon : "Gata, m-am plictisit sa vorbesc cu tine". Iar apoi il aud ca fuge spre curtea mult mai ofertanta decat sufrageria noastra. Ma simt foarte bine cand imi spune ca a mancat tot. Ca a alergat capra si ca a smotocit o pisica de i-au sarit fulgii. Ma bucur cand il aud ranzand in fundal. Sau cand vorbeste cu mama mea la telefon si ii spune : "Eu sunt Tudor si sunt foarte departe". Si ca nu a plans dupa mine niciodata in toata saptamana (mai sunt inca vreo doua zile pana ajungem sa-l luam, dar totusi...) si ca acolo se simte la fel de bine ca aici. Ma bucur cand intreaba de fra-su si imi spune : "Sa il aduci si pe Rares aici".

Eu chiar ma bucur.

Ce nu inteleg este de ce plang de doua, trei ori pe zi. Prima data, chiar cand plecam din Bacau. Cred ca de fericire. Nu pricep nici de ce ma trezesc dimineata si simt ca ma ustura undeva, in piept. Poate ca, aseara, am stat prea mult la televizor. Sau am baut prea multa cafea. Nu-mi dau seama nici de unde vine dorinta de a ma urca la volan si sa conduc, asa, mult, si repede. E clar, mi-e dor de-un drum lung...

Ma duc sa-l iau repede pe Rares in brate, sa-l strang tare la piept si sa ma bucur de el, pana cand n-o sa creasca, sa-i vina si lui idei, sa ma lase sa fiu, asa, fericita, si singura, acasa...

Adevarata fata!

A incercat ce a incercat, s-a prefacut cat a putut, dar nu a reusit! Adevarata fata a leutului a iesit la suprafata.
Mrrrrrrrrrrrau!

Sa o ucidem pe Mami!

De cand am ramas insarcinata cu Tudor, am devenit una dintre victimele revistelor dedicate proaspetelor mamici. Si, in prima faza, eram oarescum incantata. Gaseam informatii de genul "nu imbraca copilul prea gros" sau "nu-i da antibiotice fara sfatul medicului". Apoi am descoperit ca temele abordate sunt repetate ciclic. Si ca multe dintre ele sunt traduse din reviste "de afara" fara sa se acorde un interes deosebit adaptarii. Asa ca se potrivesc cu mamica de conditie medie din Romania - targetul lor - ca nuca in perete.

Si ca tot veni vorba de life style, nu cred ca o sa incerc vreodata retetele de genul "fazan cu nuci si mere caramelizate" destinate copiii de peste un an!

Oricum, am ajuns la concluzia ca editorii articolelor cu pricina sunt niste fete dragute si aranjate, care de abia ce au iesit de pe bancile scolilor, si care nu prea stiu ce inseamna sa stai acasa cu unul sau doi plozi. Frustrant la treaba asta este ca debiteaza in veselie sfaturi despre cum, tu, ca mama dedicata, trebuie sa: ii acorzi copilului tot timpul tau, sa ii faci mancare proaspata la fiecare masa, sa il scoti in parc, sa ii faci tot felul de maimulte educative, sa ai in casa curatenie luna, sa ai mereu haine curate si calcate. Si ce mi-e mai drag "sa nu uiti de tine"!

Pe bune?  Asta trebuie sa fac?

Pai nici daca m-as clona nu as reusi nebunia asta! Poate doar daca as face clone multiple si fiecare ar avea task-ul ei bine definit! Daca exista o femeie care sa poate face in fiecare zi toate lucrurile de mai sus in timp ce petrece timp de calitate cu copilul, e super-eroul meu. Sau deja ajunsa balamuc.

Eu, recunosc, trebuie sa ignor copiii, de dragul copiiilor. Adica sa ii las la desene animate cca o ora in fiecare dimineata de week-end, cat fac flic flacuri prin bucatarie sa aiba fiecare ceva de mancare, potrivit varstei lui. Deci asta e deja crima!

Ori, cand nu mai am timp sa calc, impaturesc frumos hainutele si le bag in sifonier. O bag p-aia cu reveneala! Asta este inca o atrocitate! Si, chiar acum, cat scriu randurile astea, Tudor si Rares se joaca - FARA MINE - cu un balon. In legea lor. Ii vad, dar fac eforturi sustinute sa nu-i bag in seama. 

Ideea lor despre cum e sa fii mama nu are legaturi stranse cu realitatea. In nici una dintre revistele astea nu scrie ca mamele sunt "oameni simpli". Se promoveaza ideea de stepford wives si deraiaza catre stepford mothers pana la disperare.

A trebuit sa citesc catrile unor psihologi sa inteleg ca este normal sa ceri ajutor. Sau sa tipi dupa ajutor. Sau ca, atunci cand ajungi la un numar considerabil de nopti nedormite, nu este impardonabil sa spui "sa-l ia careva pe asta mic ca dau cu el de pamant daca nu se opreste din plans! "

Stiu, daca nu ai trecut printr-un asemenea moment de epuizare, nu ai cum sa intelegi. Este un lucru ingrozitor. Iar daca ti se intampla, te simti ca atare. Adica ingrozitoare. Dar nervii intinsi la maxim fac parte dintre bucuriile maternitatii.

O sa mai cumpar reviste pentru mamici si pitici. Nu pentru ca sper sa gasesc ceva interesant in interior, dar sunt clar o victima clara a campaniilor publicitare si... cam cotofana de fel. Asa ca o coperta lucioasa si colorata ma atrage. Si oricum, pana mai creste Rares, iar eu voi avea si preocupari mai destepte, macar ma uit la reclamele din interior!

Ma numesc Cristina si sunt o mama crizata!

Acum ceva vreme am fost invitata, impreuna cu plodul cel mare, la ziua unei fetite care implinea trei ani. Nu vazusem pana atunci progenitura, dar o cunosteam pe mama, fiindu-mi, intr-o anume perioada din viata mea, apropiata. Mi-a spus razand ca ar fi bine sa vin, pentru ca s-a saturat de toate mamele crizate pe care le cunoaste.
Ooops!

Am stat un pic pe ganduri, apoi am decis sa nu merg. Era vara prea fierbinte si eram insarcinata in luna prea mare cu cel ce avea sa fie Rares. In plus am avut o mare revelatie: eu nu sunt o mama crizata. Eu sunt mama crizelor!

Cand vine vorba de copiii orice urma de ratiune dispare si reactionez din instinct. Sau asa imi place sa cred. Poate ca e vorba de nebunie, dar... oricum, pe acolo. Sunt violenta in atitudine si exprimare si nu mai tin cont de persoana careia ma adresez. Imi dau seama ca asta este un lucru rau. Stiu ca gresesc. Si incerc sa ma abtin. In acelasi timp, insa, ma uit in jurul meu si imi dau seama ca e mai bine decat sa fiu o mama relaxata. Una dintre acelea care isi duc viata in liniste, mai mult sau mai putin in compania copiilor lor si care, evident dau si sfaturi.

Am avut onoarea sa cunosc o alta mama de doi baietei. Cum ne-am intalnit, s-a repezit sa-l dezbrace pe Tudor ca "e cam transpirat". Am inghitit galusca si am zambit politicos. Apoi a scos dintr-o punga oarecare trei iatagane de jucarie. Pentru copiii ei, 2 respectiv 4 ani, si una pentru Tudor, de trei ani. A durat mai putin de un minut pana cand cel mare i-a dat lui Tudor cu sabia in ochi. Atunci i-am interzis eu a lui meu sa se mai joace cu... cu... cu treaba aia. Apoi am aflat ca a fumat in timpul celor doua sarcini si in timp ce si-a alaptat copiii.  Si ca intr-o zi a uitat sa-i dea celui mare sa manance pana la ora cinci dupa-amiaza. Si ca isi vede copiii mai mult in week-end.
Alta isi lasa copilul de un an si vreo zece luni sa "dea o tura prin parcare, ca se intoarce el"! Ca sofer am incercat sa-mi dau seama care ar fi probabilitatea sa vad un copil asa de mic daca as merge cu spatele?!? O alta mama campioana isi intarca copilul avand grija sa nu fie zi de luni sau, Doamne fereste!, postul Pastelui, dar ii introducea direct lapte de vaca, cumparat de la o taranca de incredere. Adica tinea cont de superstitii si reguli babesti, dar ignora avertismentele medicilor.

Mai stiu cazul unei mame care i-a interzis copilului orice fel de program tv pana la varsta scolara. Ba chiar i-a impus un regim vegeetarian inca de la prima diversificare. Din pacate nici un apropiat nu a alertat autoritatile, iar acum fetita este o umba miscatoare, mult in urma celor de seama ei!

Asa ca ce pot sa zi? Sunt crizata! Imi place sa tin cont de programul copiilor, nu sa ii tarasc pe ei in programul meu. Sa am grija ca mananca ce trebuie, cand trebuie. Sa ii scot in parc, sa le dau medicamente, sa ii culc devreme, chiar daca imi vine sa-i reneg cand sunt veseli si gata de joaca inca de la sase si ceva dimineata!

Sunt sigura ca fac si greseli multe. Pe unele le vad in timp ce le produc, altele ma lovesc ca TGV-ul cand ma prind de eroare. Sunt sigura ca fac si greseli pe care nu o sa le vad niciodata si ca sunt multe feluri in care o mama isi poate distruge progeniturile. Insa incerc sa imi respect copiii. Incerc sa-mi dau interesul. Incerc.

Rasfatatu' lu bunica, dracusorul lui mamica!

In general ma pot lauda ca Tudor este un copil cuminte. Ascultator in limite rezonabile, dornic sa ajute pe cat poate si placut ochiului. Ei bine toata personalitatea lui admirabila, in limitele varstei, evident, este realmente stearsa cu buretele cand una dintre variabilele "bunicii 1" sau "bunicii 2"  intra in ecuatie.

"Bunicii 1" sunt parintii mei, pentru ca ei ne sunt aproape si, deci, de mare ajutor cand e nevoie sa duci copilul undeva si sa nu-l mai vezi cateva ore. "Bunicii 2" sunt cei din partea tatalui si care, din cauza distantei, nu-si vad nepotul decat o data la cateva saptamani / luni. Ceea ce inseamna ca sunt cu atat mai saritori cand e vorba de pupat fundulet de nazdravan.

Ai mei fac tot posibilul sa se convinga ca ii vor oferi o educatie. Si stiu ca mama chiar incearca. Cand e vorba insa de certat copilul, pus copilul sa faca ceva ce el nu doreste, sau necumparatul unei jucarii din seria "nu mai avem loc si de asta", se loveste de dragul tataie care intervine cu una dintre sfintele replici "lasa baiatul", "hai la tataie" sau "te iubeste tataie, orice vrei tu"!

Oricum, efectul lor este des contracarat de ma-sa (care mai noi primeste cuvinte de drag : "esti o rea! nu ma mai joc cu tine")  sau de ta-su, care arunca o privire ce nici macar pentru domnul T nu mai are nevoie de cuvinte.

Insa, in rarele ocazii in care mergem la Bacau, orasul de bastina al bunicilor cu numarul 2, prefer sa nu-l vad pe pitic pana cand nu ne urcam in masina. Tot ce nu are voie sa faca, face. Avem in meniu lacrimi de crocodil, ciocolata inainte de masa, culcat la ore foarte tarzii (adica aproape de zece seara, dar totusi!) si, cea mai tare forma de exprimare, tavalitul pe jos cu urlete de acompaniament.

Toate astea s-au intamplat cu ocazia sarbatorilor de Pasti. Si daca tot s-au petrecut, a primit si cadouri care sa-i confirme ca este din plin rasplatit pentru comportamentul de campion.

In rest, vreme frumoasa, soare mult, ceva vant, si mult, mult timp petrecut in alta camera decat cea in care se afla micul razgaiat.

Urmeaza, evident, cateva zile grele, cu certuri (da, da, se cearta cu mine!), de trimis la colt si de pus la punct ce am reusit sa stricam intr-un week-end nu chiar prelungit.

Bine ca Rares este inca mititel, pentru ca am nevoie de antrenament serios pana cand va trebui sa ma lupt cu amandoi.

Cine se scade si cine se aduna (d)in patul conjugal?

Cand il aveam doar pe Tudor, lucrurile erau clare: copilul dormea intre noi. Bine sau rau, nu stiu. Era normal, dulce si odihnitor. Acum, de cand a aparut si Rares pe sub plapuma, toata treaba a capatat dimensiunile unei probleme greu de rezolvat.

Tudor a fost deportat in camera lui, iar bebelusul, am decis noi, trebuia invatat in propriul patut. Si totul parea ok, la o privire mai putin atenta. Caci pentru noi, cei care chiar dormeam in camera cu pricina, somnul devenise o experienta tare complicata. De nenumarate ori pe noapte ma trezeam sa-l hranesc pe cel mic. Ceea ce este normal, cand ai un bebelus acasa. Insa cand il repuneam in patut, trageam o tura pe la Tudor sa-l invelesc si sa-l verific, ma duceam pe la bucatarie sa beau apa si mai schimbam si o vorba cu „tata lor”, trezit si el de plansete, pasi, usi, etc. Si nici macar asta nu e cine stie ce, dar daca se repeta de cate cinci, sase ori pe noapte, in scurta vreme ii simti efectele.

Tudor s-a prins repede de miscare, si a inceput sa se furiseze in miezul noptii la noi in pat. Iar eu, rapusa de oboseala, am inceput sa adorm in timp ce-i furnizam piticulul laptele de la  miezul noptii. Si daca vorba spune ca "trei intr-un pat, e prea mult", cand pui patru e jale! Mai ales ca somul langa un copilas de trei ani, trebuie luat cu grija, iar langa unul de doar cateva luni, e ca mersul pe sfoara, fara plasa de siguranta.

Ceea ce inseamna ca eu ajungeam sa dorm cu capul pe noptiera. Si eram cea norocoasa: pe partea lui Ciprian nu avem noptiera! Nu doar o data l-am gasit pe jumatate cazut din pat, sprijinit in pumn. Initial am crezult ca glumeste. Nu glumea, dormea!

Treptat, in patul nostru nu a mai fost loc decat pentru trei persoane. Mai ales de cand Tudor a inceput sa planga daca nu era adormit de ma-sa. Si ma-sa adorme cu ei in fiecare seara. Unul in fata, prins bine de san, altul in carca, agatat ca o maimutica.

Nu numai ca adorm lemn de la 8.30 pm, dar nici nu ma mai chinui sa ma trezesc si sa-i mut. Sunt linistita ca ii pot inveli cand e cazul, ca simt fiecare miortaiala inainte sa devina planset si ca amandoi se simt atat de bine langa mine in pat, incat dorm aproape lin pana dimineata. Si nici nu ma stresez sa-l intreb pe dragul meu sot daca este de acord cu noul aranjament. Imi dau seama ca se bucura cand se inchide in camera lui Tudor, ermetic, sa nu auda nici un planset, nici o vaicareala de tipul „vreau apa”.

Si mai stiu ceva, oamenii care dorm in paturi diferite se cearta mai putin decat cei care stau treji in acelasi pat.

Mami, esti putin cam grasa!



Veverita Tudor



Asa ma complimenteaza Tudor, dupa ce l-am nascut pe fra-su. Si sunt ferm convinsa ca, in mintea lui, este dragut. Ba chiar amabil. Nu cum a fost cu doamna farmacista, despre care imi zicea, chiar la ghiseu: "Ia uite ce urata e! Parca e un taur. Vezi ce grasa si urata este?"

Imi vine sa intru in pamant de rusine de fiecare data cand intru in respectiva farmacie iar doamna cu pricina este la ghiseu. Nu-i nevoie sa explic si cat de mult ma place ea pe mine! Si sa nu mai zic ca este cu mult, mult mai slaba decat mine. Cred ca a slabit si mai mult dupa intalnirea cu fiul meu cel politicos.

Cum sa ii spun eu lui Tudor ca poate copiii de la gradinita, cei pe care toata grupa ii striga "grasule", s-ar putea simti rusinati. Ca nu e frumos sa faci aprecieri de genul asta despre nici o persoana?

Mai ales in conditiile in care tot cam asta este stilul la care ne valorificam si noi. Eu, de exemplu, plang dupa vremurile in care nu aveam nici un copil si cantaream 49 de kg! Ce sa mai!? Eram o zana!

Ba chiar si dupa perioada in care Tudor avea vreo 2 anisori si eu reusisem sa scap de o parte dintre kilogramele adunate cu sarg in timpul sarcinii/alaptarii, cand pustiul, daca ma vedea in fusta, imi zicea ca sunt printesa. 

Acum, insa, de abia astept sa termin de alaptat puiul mic, sa ma pot apuca in voie de cure de slabire stupide care imi vor afecta buna dispozitie, sa incep sa iau medicamete "naturale" care sa imi taie pofta de mancare si altele complet contra-indicate care, zice-se, vor topi kilogramele!

In conditile astea, cum ii explic eu lui Tudor ca nu e bine sa pui accent pe aspectul fizic? Cum, cand ma-sa mai are putin si plange in fata oglinzii, a sifonierului sau a frigiderului! Ca  nu e bine sa ii gratulezi pe semenii tai cu adjective de genul: frumos, urat, gras, sasiu, etc, cand tot sus-numita sta pe Internet si cauta diverse metode de slabit?

Sedinte dupa care ma apuc sa le balacaresc pe cele care recomanda sauna combinata cu pilates si piscina pentru rezultate excelente in curele de slabire. Pai daca aveam eu timp de toate astea, mai imi zicea Tudor ca sunt grasa? Daca aveam unde sa parchez amandoi plozii careva seri pe saptamana, ma mai luptam eu cu sindromul muierii inchisa in casa?

O sa incerc sa le explic copiiilor ca tati merge la sala pentru ca e sanatos sa faci sport, nu pentru ca vrea sa-si vada brandu' mare, ca mami tine cura de slabire pentru ca inima sufera cand ai prea multa grasime, nu pentru ca vrea sa se simta cu cateva nuante mai frumoasa, si ca nu e bine sa ii ranesti pe oameni amintindu-le ca au defecte.

Si totusi, stiu ca felul in care ma vad eu pe mine (vedea-m-as mai slaba!), il va influenta mai mult decat ce incerc sa ii explic, sarguincios, in fiecare zi.

Cum sa ne schilodim copiii: cu gluten sau fara?

Odata cu diversificarea alimentatie lui Rares am ajuns la momente de grea incercare. Se pare ca in mainile mele - deja schilodite asa - sta viitorul lui. Daca o sa fie obez sau slab, daca o sa fie sanatos sau mereu bolnav si, foarte important, daca va avea alergie la gluten sau nu.

Glutenul este o proteina care se gaseste in majoritatea cerealelor si, care, introdusa necorespunzator in alimentatia sugarul, poate sa faca prapad. Adica sa devina alergic la paine, paste, etc, si sa nu mai poata consuma o viata intreaga multe alimente de baza.

Asa ca am facut pasii pe care i-am urmat si cand l-am diversificat pe Tudor: am citit cartea de pediatrie dupa care a invatat Ciprian in facultate, revistele pentru mame si prunci, si, evident, am puricat internetul.
Daca prima data totul a fost clar si limpede - gluten dupa luna a 8-a spuneau toate sursele - intre timp lucrurile s-au complicat teribil. Si incerc sa ma luminez, dar imi e extrem de greu.

Cartea e aceeasi, deci mesajul nu s-a schimbat. Insa articolele publicate on line spun ca e bine sa introduci glutenul chiar si dupa un an. Uite. Sa nu cumva sa dezvolte copilul sindromul celiachiform. Dar, in cazul in care te apuci sa cauti in cele din strainatate afli ca: glutenul se introduce intre patru si sase luni. Ca boala celiachiforma este, de fapt, mostenita, transmisa genetic, nu dobandita, si ca intoleranta la gluten e altceva. Uite aici, de exemplu, scrie ca, daca glutenul este introdus dupa varsta de sapte luni, este deja tarziu.  

Ba chiar ca regula conform careia bebelusi trebuie sa fie exclusiv alaptati pana la sase luni, este gresita! Ca studii noi arata ca bebelusii astia au devenit alergici la nenumarate lucruri, spre deosebire de cei care au inceput sa consume si alte alimente inca din saptamana a 8-a de viata.

Asadar, eu cu cine votez?

Sa cred ca studiile englezilor sunt finantate de firmele producatoare de hrana de bebelusi, sau ca articolele de la noi de firmele farmaceutice care vor sa vanda antihistaminice?

Cand cumpar cereale pentru bebelusi sa ma uit stramb la cele pe a caror cutie scrie "contine gluten" chiar daca varsta indicata este de plus 6 luni, sau sa le pun in cos? Oare pe Tudor l-am facut bumbac pentru ca am asteptat pana la 8 luni, sau pentru ca nu am asteptat pana la un an?

Si, acum ce sa ii dau copilului sa manance? Ei bine, mai nou, desi de abia face sapte luni, Rares mananca ciorbita. Cand incercam sa-l conving, cu toate armele din dotare, sa-si pape piureul de legume, el poftea la ciorba lu' fra-su. Din care i-am dat sa guste. De atunci puiul nici n-a vrut sa mai auda de supita, piure sau alte vrajeli. Vrea ciorbita acrita cu bors - contine gluten, adica.

Si, cum s-a comportat acceptabil, glutenul face parte din alimentatia lor, a amandurora. O sa ma ingrozesc, probabil, pestre vreo trei ani, cand alte studii vor arata ca trebuia sa nu mananc gluten in timpul sarcicii, sau ca ar fi trebuit sa le dau cate jumatate de panine pe zi, inca din prima saptamana de viata.

Omul nostru, ala prostu!

Aseara, pentru prima data de cand s-a nascut piticul Rares, am petrecut doua ore de calitate, impreuna cu sotul meu. Fara nici un copil! La Spitalul de Urgente.

Povestea a inceput cu ambitia mea de a-i face mucenici ca la moldova. Si coca a iesit de minune, siropul era pe foc, mai trebuia doar sa toc nuca. Ceea ce am si prestat. Si a naibii nuca ramanea prinsa in paletele de la mixer. Si am bagat degetul sa o scot de acolo.

Sa zic? Am scos de acolo degetul, putina nuca, si un tipat zdravan. 

Am fost spalata cu forta, apoi mi-a pus un bandaj "tine strans" pe deget. La ora de culcare a piticilor, lucrurile nu sunt foarte linistite. Si nici noi nu eram. Asa ca Ciprian a trebuit sa-l spele pe cel mare, apoi pe cel mic. Intre timp eu, cu mana pe bandajul "tine strans" si degetul in sus, ma plimbam in spatelel lui, intr-un fel de dans imitativ al "mamelor din lumea intreaga". Fara muzica. Cred ca apropierea de el ma facea sa ma simt mai in siguranta. Doar e doctor, ce naiba!

Ciprian l-a imbracat pe cel mic, care a pus mana pe o tecomada si si-a dat una in nas. L-a luat in brate sa-l consoleze. Eu, in spatele lui, tineam degetul in sus si ma balanganeam fata-spate, fata-spate.

In sufragerie, Tudor a reusit sa se loveasca de masuta, si a inceput si el sa boceasca. Ciprian fuge sa-l linisteasca. Eu, fata-spate, fata-spate. Ii imbraca pe amandoi in pijama. Eu, fata-spate, fata-spate. Si tot asa pana cand mama salvatoare (a mea) a venit sa preia copiii.

Am fugit cu degetul in sus in bandajul "tine strans" pana la urgenta. Ciprian a inceput sa alerge de colo pana dincolo, cu treaba, sunt sigura. Dar nu ma puteam concentra si nu stiam ce se intampla. Trebuia sa imi controlez miscarile si sa nu mai prestez dansul handicapatului.
Pana la un punct am reusit sa si zambesc, dar zambetul se transforma in grimasa pe masura ce evenimentele se derulau. Dragul meu sot mi-a dat sa ma imbrac cu halatele lui, el se imbracase in alta pereche, m-a dus in sala de operatii, si a inceput sa faca pregatirile.
Soc si groaza! Atunci am inceput sa ma sperii serios de tot. Adica ok, m-am taiat la un deget, de ce toata tevatura? Ai de gand sa-l dai jos de tot?
Nu e om pe pamant in care sa am mai multa incredere, mai ales cand vine vorba de taieturi la degete, dar cand m-a intins pe masa si mi-a zis sa ma "linistesc", stomacul  meu s-a facut ghem. Cand in fata ochilor n-am mai vazut decat verde - asta era culoare campului steril cu care imi bloca mie vederea - am inceput sa plang. Sa tremur. Sa-l rog sa mai stea un pic. Sa mai astepte jumatate de minut.
Adica toate fanteziile in care imi imaginam ca sunt viteaza si ca rezist la durere, s-au spulberat. Incep sa ma intreb, totusi, cine mi-a nascut copiii? Pentru ca eu, aseara, plangeam si tremuram si eram o adevarata epava pentru ca m-am taiat la un deget!
Adica da, l-am bagat in mixer - smart! - si am vreo trei plagi adanci. Dar cat de adanci sa fie? Si cat de mari? Sunt, totusi, la un deget!
Cert este ca am urlat ce-am urlat si operatia s-a terminat! Noroc cu colegii lui, care au venit si m-au tinut de vorba. Au povestit lucruri marunte, au zambit si au glumit dragut.
Am plecat spre casa mai bogata cu un bandaj mare infasurat pe aratatorul de la mana stanga si vreo 6-7 fire.
Cum am intrat pe usa, am preluat situatia! Am pus mucenicii la cuptor. Ca atata grija mai aveam. Ce-i drept, au iesit minunati. Cred si eu, dupa o asemenea jertfa, ar fi fost si cazul! 

Chiraiala de la miezul noptii

De vreo doua saptamani, noptile noastre nu mai sunt ce-au fost odata! Le petrecem la revelioanele lui Rares, care refuza sa doarma in legea lui, si vrea in bratele noastre. De multe ori nici leganatul - adus la stadiu profesional dupa ce am practicat intensiv cu Tudor - nu mai este de ajuns. Si, ca doi parinti responsabili si ingrijorati, ne trezim amandoi si survolam prin casa, intr-un semiintuneric misterios, cautand medicamente, servetele, aspiratorul nazal si alte obiecte care vor aduce linistea bebelusului, deci, si a noastra.

Asa am reusit sa ajungem la un stadiu de epuizare greu de descris in cuvinte. Doar cearcanele cazute pana in barba si dispozitia de milioane ar mai putea sa-i faca o caracterizare justa.

Asa ca ne-a venit mintea la cap si am decis sa facem o intelegere: eu ma trezesc cu piticul pana la ora 3, dupa, e doar copilul lui. Si a mers. Adica adica ta-su s-a fosnit in pat, usor deranjat, dar pun pariu ca a dormit repede la loc.
Ne-am trezit amandoi pentru schimbul de tura si am si eliberat nasucul piciului. Operatiune de tipul "tine tu ca-l torturez eu" (noroc ca Tudor nu se trezeste la urletele aluia mic, ca vecinii sigur se roaga pentru sanatatea lui).

Si ala a fost mometul in care m-am dus in pat si am dormit (aproape) linistita pana la 6 si ceva dimineata. Adica, serios, ma mai trezeam si eu la plansul copilului, si gandurile mele erau alaturi de ei (saracu' copil, saracu' Ciprian, ce se mai chinuie) si adormeam la loc cu mare durere in suflet :D

P.S. Initial, am crezut ca sunt generoasa. Eu am ales singura tura mai lunga! Apoi mi-am dat insa seama ca puiul meu ma iubeste mult. S-a trezit de mai multe ori intre orele 03- 06, decat pana atunci.

Attachment Parenting sau de ce sunt o mama rea!

Am alfat de curant ca sunt cam "nashpa". Nu practic AP-ul (adica Attachment Parenting, pentru profani). Sa alfu cat de rea este situatia si cum as putea sa o indrept - pentru ca, nu-i asa?, incercam sa fim parinti mai buni in orice moment si suntem dispusi sa schimbam macazul - am decis sa ma interesez despre aceasta metoda naturala, normala si, evident, singura corecta. Am citit despre asta aici. Si din nefericire am alfat ca da, sunt o mama ingrozitoare.

Am gresit de la bun inceput cand am adus pe lume primul copil prin cezariana. Asta este o barbarie. Nu as fi fost mai breaza nici daca as fi ales o nastere "naturala", in cazul in care as fi optat pentru o anestezie epidurala. Pentru ca nu este normal! Corpul femeii a fost facut sa dea nastere, asa ca nu avem nevoie de ajutor, medicamente sau cadre medicale. No way!

In spirijinul acestei idei vin multe declaratii si studii facute la universitatile din n state americane si cateva din Italia. Adica nu sunt pareri aruncate "aiurea" cum sunt cele ale medicilor specializati in obstetrica - ginecologie!

Apoi am gresit enorm cand am ales sa culc copilul in propriul lui patut - e adevarat ca doar in primele lui trei luni de viata s-a petrecut enormitatea, pentru ca in urma unei raceli zdravene, pustiul a campat intre noi in pat si acolo a ramas pana pe la trei ani. Lucru pentru care ma simteam extrem de vinovata. Asta cu ajutorul altor carti de puericultura si studii care imi explicau pe indelete de ce sunt un parinte ingrozitor ca-l culc cu mine in pat.

Am trecut la pasul umator: alaptatul. Ei bine, se pare ca si aici am zbarcit-o zdravan. Nu de alta dar am decis sa-l intarc pe Tudor cand avea noua luni, si nici pe junior nu am de gand sa-l servesc mai mult. Poate chiar ceva mai putin, daca imi iese pasenta. Ceea ce este absolut ingrozitor pentru parintii AP care sunt convinsi ca trebuie sa ne alaptam pruncii macar 2,5 ani si putem merge pana la 7!

Nu ma pot abtine din ras imaginandu-mi cum ar veni Tudor acum la mine sa imi ceara sa-l alaptez. M-as afla in fata unei dileme teribile: cui sa ii dau lapte, lui Tudor sau lui Rares? Cum ar fi ca, la deschiderea primului an scolar, pentru ca fiul meu ar fi extrem de emotionat, sa il pun puntin la san, sa se mai calmeze?!

In ceea ce priveste educatia celui mare, sunt din nou, o nulitate evidenta. Am ales sa o fac utilizant pedepsele!

Acum, sa nu va imaginati ca il pun in genunchi pe coji de nuca, dar se vede locul in care este pus la colt, si pustiul stie ca portia de desene ii estre zdravan scurtata, daca sare calul! Ori asa ceva nu este bine, conform regulilor AP.

Nu am fost mai desteapta nici cand am poftit la jucariile "educationale". Si cu atat mai proasta ca le-am cumparat pe bani grei. Si stiti de ce? Pentru ca ei, copiii nostri, n-au nevoie de asa ceva! O sa fie mai destepti, mai inventivi si mai descurcareti daca, in loc de o masinuta care arata ca o salvare, suna ca o salvare si lumineaza ca o salvare, vor avea o cutie din carton pe care ei o vor face sa fie o salvare!

In ceea ce priveste sistemul actual de invatamant, este un lucru foarte prost! Aici, e adevarat, suntem de acord, dar din motive esential diferite. Ei, parintii AP, sunt de parere ca fiecare copil stie cat si ce trebuie sa invete, asa ca o chestie institutionalizata este fundamental gresita. Asta este motivul pentru care suntem toti foarte destepti, scoala ne strica!

Ah, era sa uit! Sunt absolut idioata pentru ca am crezut ca fiul meu poate sa anticipeze! Cica atunci cand ii spun: "trebuie sa ne imbracam ca e frig afara" el aude un soi de "blablabla, blabla". Atunci raspunsul lui "ne punem manusi sa ne jucam cu zapada" este tot un "blabla" dar tradus in cuvinte de minte mea. Sa fiu mai atenta data viitoare.

Sunt, totusi, usor bulversata. Unii spun ca trebuie sa-l pun la punct, altii ca nu trebuie, unii ca sa boceasca in patut pana cand adoarme, altii ca ba nu, sa-l tin mereu in brate. Unii ca sa-l duc la programe care-l invata cum sa vorbeasca in fata publicului si sa devina expert in economie de la 4 ani, altii ca scoala e un lucru nociv care ii va strica personalitatea.

Sa-mi fie cu iertare, dar nu stiu incotro sa ma mai duc. Nu-l las pe Rares sa planga pana i se face rau, dar se mai smiorcaie in patut cand, de exemplu, tre' sa-l spal pe fra-su. Si, azi dimineata, l-am lasat pe Tudor, vreo ora si ceva dupa trezire, in pijama. Cel mic plangea rau, de neconsolat. Sunt, asadar, necorespunzatoare. Se pare ca incalc jumatate dintre regulile unei tabere, si jumatate ale celeilalte!

Trebuie, deci, sa-mi revizuiesc atitudinea.In cazul in care o sa mai fac un copil, o sa-l tin prima lui noapte in zapada, sa se caleasca bine. Nu o sa le mai dau atatea medicamente, si nici cu imbracatul nu o sa ma omor prea tare. Ca e impotriva naturii. Iar pe Rares nu ma mai obosesc sa-l invat sa-si faca nevoile la olita. Sa nu-mi spuneti voi ca familia domnului Caveman avea canalizare, bideu si jacuzzi in grota!

Vrem, nu vrem, tot la spital ajungem!

De cand au aparut copii in viata noastra, am facut tot posibilul sa nu ajungem cu ei prin spitale. Nu ca n-am fi avut nevoie. Dar un cabinet particular este mereu de preferat, daca avem de ales. Nu mai spun si de ce. Motivele sunt evidente. Si, din pacate, le-am simtit din nou, pe pielea noastra, astazi cu inca o experienta de vis. Urat.

Inca de luni avem febra. Noi toti. A inceput Tudor, Rares a preluat stafeta si a trecut-o si prin fata noastra, sa nu cumva sa scapam nevirusati. Am bagat paracetamoale si ceaiuri la greu, am zis rugaciunea seara, si ne-am vazut de treburi.

Cand n-a trecut nici a doua zi, am sunat medicul de familie. O doamna doctor draguta la care apelam de mult timp si care este mereu de ajutor cu sfaturi bune. Am continuat tratamentul pe care ni l-a sugerat si am mers mai departe.

Insa virusii nu au citit prospectul medicamentelor si, fara sa fi stiut ca substantele active ar trebui sa le vina de hac, si-au continuat asediul.

Cand am ajuns la a patra zi de temperaturi peste 38 de grade Celsius, am decis ca nu este cazul sa mai asteptam. Asa ca am sunat o doamna doctor pediatru, dintr-un spital de copiii. Aproape amabila, ne-a chemat la spital "acum". O sa povestesc odata ce inseamna sa pregatesti doi pitaci de plecare, dar cand faci treaba asta pe repede-inainte devine un soi de comedie din epoca filmului mut. Mai-mai ca aud multimea cum rade.

Ei bine, am reusit. Am fugit cu copiii in brate, o bucata eu, una mama - care e alaturi de noi in toate peripetiile - si am ajuns la spital. Incepuse vizita asa ca ne-am pus pe asteptat. Pana si eu stiu ca "vizita" nu este deranjata decat in cazuri extreme. Poate nici atunci!

Ne-am asezat pe canapelele puse, ziceam eu, pentru oameni ca noi, fix in fata camerei asistentelor. Si am stat bine. Aproape trei minute! Pana cand un medic ceva mai puriu si impozant ne-a poftit afara. Nu avem voi sa asteptam in spital. Si nici camera de asteptare undeva nu exista. Asa ca am stat cu cei doi copiii febrili pe scarile de la intrarea in spital, unde ne-a "invitat" o infirmiera. Intre doua usi pe care se perindau intr-o veselie medici, asistente, apartinatori, etc. si unde nu era nici un scaun. Nici loc pentru un scaun. Cu alte cuvinte un mediu foarte bun pentru copiii bolnavi.

Nu eram singuri acolo ci ne imparteam soarta cu alti nefericiti. Ei erau insa adulti, venisera acolo de buna voie si intelegeau ce li se intampla.

Dupa ce am asteptat aproximativ trei sferturi de ora, vizita s-a incheiat. Am reperat-o pe doamna doctor, ea pe noi, si ne-a invitat sa o asteptam in cabinet. Mai are putin si vine. Inca putin.

Eram fericita. Intrasem intr-o camera, aveam scaune si scapasem de curent si de vanzoleala. Ba chiar Rares cel mic a luat o mica gustare si a tras un pui de somn in camera cu pricina. Si am stat. Si stat. Si stat.

Si atat... Plecase. A uitat de noi, si-a luat catrafusele si a plecat. Cand s-a descoperit eroarea, a trimis o tanara rezidenta, foarte draguta, sa stea de vorba cu noi. Dar asta abia dupa ce a aflat ca tatal piticilor, care a aparut si el in poza, este medic. Apoi a luat decizia de a se intoarce la spital sa-mi vada progeniturile bolnave.

Ce pot sa spun? Odata ce a venit si a inceput sa se ocupe de pitici, imi parea efectiv rau ca nu am mai intalnit-o pana atunci. Ca nu a fost medicul curant al copiilor. Un medic amabil, bun, priceput cu copiii si, foarte important, stia cum sa se poarte cu mamele usor crizate.

A fost minunata. Si totusi. Si totusi. Nu pot uita ca ne-a uitat la spital. Nu pot uita ca am fost obligata sa astept ingrijirea medicala in frig, pe scari. Si nu ma pot abtine sa compar presul de la usa spitalului bucurestean cu camera de asteptare - vesela si plina de jucarii - a unui spital de copiii din Paris, pe care am fost obligati sa il vizitam la sfarsitul anului trecut. Nici felul in care am fost primiti acolo.

Nu contest calitatea medicului sau a actului medical, nici diferenta dintre cele doua sisteme de sanatate, nici nu-mi trece prin cap sa fac comparatie intre felul in care insisi medicii sunt tratati aici si acolo. Dar mi se pare nedrept ca suntem injositi, dati afara, uitati, certati, exact in cele mai vulnerabile momente. Sutul decisiv vine cand esti la pamant.

Despre statul acasa si alte epuizari

Cine a inventat termenul de "concediu de cresterea copilului" sau vorba populara "statul acasa cu copilul" a fost cu siguranta, un barbat. Nu de alta, dar va spun eu, sigur, ca treaba asta nu are nimic de a face cu statul. Sau cu orice fel de concediu. Nici macar medical. Iar dupa doua saptamani de stat non-stop cu doua bucati de copil - unul de trei ani si jumatate si celalalt de sase luni - ambii raciti, sunt efectiv epuizata. Orice urma de bucurie a fost stoarsa din mine.
Dar... programul meu, o mama care STA cu copiii acasa, este destul de liber. Pentru ca suntem deja la a doua raceala consecutiva - cu doar o zi de gradinita intre - am petrecut noptile curatand nasucuri care nu ii lasau pe pitici sa respire, am udat sosete cu otet, i-am pazit sa nu faca temperatura prea mare si alte activitati atractive. Asa ca trezitul de dimineata nu e chiar trezit.

Noi incepem distractia de la prima ora: ne splam, imbracam si primenim. Strangem prin casa si aerisim. Toti trei, pentru ca da, fii mei sunt de mare ajutor.

Un copil de trei ani care este tinut cu forta in casa si nu este lasat sa-si consume energia intr-un mod natural (de exemplu sa alerge prin parc in timp ce tipa ca un indian) este un fel de diavol tazmanian care a fumat marijuana. Iar Tudor nu face exceptie. Si, Rares a priceput cine e ma-sa, asa ca urla de fiecare data cand ies din cadru.

Asadar, cu ajutor lor nepretuit, facem ordine. Pregatim micul dejun si incepem sa gatim pranzul. Umplem bucataria de mic dejun si mergem la joaca. Punem masina sa spele rufe si le strangem pe cele de pe sarma, amestecam un pic in mancare. Unul vrea sa faca caca, celalat sa se aline putin la san si sa adoarma, unul se uda pana la piele cu apa, celalalt se trezeste urland. Unuia ii este "foame de cartofi" in timp ce fra-su imi trage palme peste fata si ma prinde de nas. Bucataria capata nuante si gusturi noi, in completarea celor de dimineata. Cel mic urla ca vrea sa doarma, ala mare ca nu vrea. Toata lumea in pat, somn de pranz. "Spune-mi o poveste cu Tudor". Adorm amandoi. A trecut aproape jumatate de ora. Cel mic isi da seama ca nu il tine nimeni in brate si incepe sa planga, cel mare incepe sa se miortaie si el. Lapte, comfort si apropiere, somn.

Dupa-amiaza murdarim covorul cu apa in care spalam pensula. Mancam gustare proaspata. Spalam a Dumnezeu-stie-cata tura de vase. Mai strangem un pic prin casa. Calcam rufe si ne tinem in brate. Ne murdarim hainele si umplem din nou cosul de rufe. Se face seara. Baia celui mare, baia celui mic. Masajul celui mic. "Face-mi si mie masaj". Ne bagam in pat. Adormim. Intai cel mic, apoi cel mare. Liniste. Apoi plans, febra, medicamente, veghe. Si dimineata iar.

Sunt, deci in concediu, si imi doresc sincer sa ma intorc la serviciu si sa muncesc. Sa nu mai STAU atat de mult acasa!

Gradinita si bucuriile ei

Inca din luna septembrie, Tudor a inceput sa mearga la gradinita. Educatoarea super, copilasii cat se poate de curatei (pentru o gasca de pitici de trei ani) si baiatul multumit. Toate bune si frumoase pana cand a venit vremea rece si primul copil racit in grupa. De atunci toti cei aproape treizeci de pitaci tusesc intr-o veselie. Inclusiv Tudor. Si, pentru ca circuitul virusilor in natura se face cat se poate de rapid la noi in familie, treburile se petrec cam asa: Tudor (sanatos) pleaca dimineata la gradinita. Se intoarce seara acasa cu o mica tuse si stranuta din cand in cand. A doua zi, face febra. Casa se umple de diverse tipuri de servetele si de mirosurile intepatoare ale medicamentelor - unele homeopate, altele alopate si multe altele babesti.

Ziua urmatoare Rares nu se lasa mai prejos. La doar sase luni ai sai este cu numai un pas in urma fratelui mai mare. Si incepe si el sa aiba temperatura, sa fie nervos si sa dea de inteles ca se pune pe o raceala numai buna de tinut minte.

Gradinita se sisteaza si punem familionul in carantina. In casa explodeaza bomba cu jucarii, din televizor urla desenele animate si pe blatul din bucatarie nu mai ai unde sa pui un ac.

Deja pot spune ca sunt experta in administrarea medicamentelor la doua capete. Invartesc seringile dozatoare mai ceva ca cel mai iscusit barman. Ii impusc cu supozitoare inainte sa zica "pas" si nici un imblanzitor de armasari salbatici nu ar reusi sa tina mascutele de la nebulizator cu mai multa maiestrie.

Dupa lupte crancene, izbutim sa scapam de raceala. Doua trei zile de veselie acasa si apoi, mergem la gradi!

Tudor vine acasa pentru somnul de pranz. Se trezeste, isi bea cana de lapte si spune: "nu ma simt bine".

Evident. Are ochii aposi si cam rosii, nu-i arde de joaca, iar termometrul arata 37,8 grade.

Am pierdut speranta ca mai vine, vine primavara!

Am spart usa!

Desi ar putea sa para o metafora legata de prima postare, nu este. Astazi am spart o usa. Cea de la baia in care Tudor, cel viteaz si (rareori) cuminte, a decis sa se incuie. Am incercat intai sa ma infig cu umarul in usa, asa cum am vazut ca fac curajosii in filme. Nu ca eu sunt vreo curajoasa, dar cand iti auzi progenitura urland de partea cealalta a usii nu mai conteaza pe ce parte iti fracturezi clavicula. In plus am crezut ca acele kilograme acumulate din belsug in timpul sarcinilor imi vor da suficinta greutate. M-am inselat. Alea chiar nu sunt bune la nimic.

Asadar, m-am infipt, cat sunt de mare, in usa. De doua ori. Nimic. Linistita ca impricinatul e destul de mare incat sa priceapa ca trebuie "sa stai in cada si sa nu te misti de acolo!" am decis sa aplic lovitura de gratie... cu piciorul. Asa ca m-am proptit strajnic in stangul in timp ce dreptul s-a infipt in usa. Am reusit! Nu cum am sperat, sa se rupa incuietoarea, ci am scos usa din balamale. Ca eu eram deja scoasa din tzatzani!

Asadar, pana cand usa o sa fie reparata de catre tatal celor doi pitici - sper eu ca maine - treburile noastre se vor petrece in public. Inclusiv spalatul pe dinti! Insa evenimentul asta mi-a deschis ochii cu privire la altceva: vreau sa notez undeva toate aceste intamplari care, odata cu trecerea timpului, vor deveni amintiri de nepretuit. Chiar si sperietura lui Tudor din seara asta si faptul ca a adormit suspinand.

Mi-am exprimat parerea: vreau sa tin un jurnal cu prostiile copiiilor. Si am primit raspuns: nu mai e la moda. Acum iti faci blog.

Pai daca astazi nu mai e la moda, ca eu, vorba aceea, am mai scris si cu pixul pe hartie, pai cand o sa fie impricinatii mari, atunci ce o sa fie?

Asa ca... avem blog. Nu conteaza cine il citeste acum, conteaza sa il citim noi, pe viitor...