miercuri, 9 martie 2011

Omul nostru, ala prostu!

Aseara, pentru prima data de cand s-a nascut piticul Rares, am petrecut doua ore de calitate, impreuna cu sotul meu. Fara nici un copil! La Spitalul de Urgente.
Povestea a inceput cu ambitia mea de a-i face mucenici ca la moldova. Si coca a iesit de minune, siropul era pe foc, mai trebuia doar sa toc nuca. Ceea ce am si prestat. Si a naibii nuca ramanea prinsa in paletele de la mixer. Si am bagat degetul sa o scot de acolo.
Sa zic? Am scos de acolo degetul, putina nuca, si un tipat zdravan. 
Am fost spalata cu forta, apoi mi-a pus un bandaj "tine strans" pe deget. La ora de culcare a piticilor, lucrurile nu sunt foarte linistite. Si nici noi nu eram. Asa ca Ciprian a trebuit sa-l spele pe cel mare, apoi pe cel mic. Intre timp eu, cu mana pe bandajul "tine strans" si degetul in sus, ma plimbam in spatelel lui, intr-un fel de dans imitativ al "mamelor din lumea intreaga". Fara muzica. Cred ca apropierea de el ma facea sa ma simt mai in siguranta. Doar e doctor, ce naiba!
Ciprian l-a imbracat pe cel mic, care a pus mana pe o tecomada si si-a dat una in nas. L-a luat in brate sa-l consoleze. Eu, in spatele lui, tineam degetul in sus si ma balanganeam fata-spate, fata-spate.
In sufragerie, Tudor a reusit sa se loveasca de masuta, si a inceput si el sa boceasca. Ciprian fuge sa-l linisteasca. Eu, fata-spate, fata-spate. Ii imbraca pe amandoi in pijama. Eu, fata-spate, fata-spate. Si tot asa pana cand mama salvatoare (a mea) a venit sa preia copiii.
Am fugit cu degetul in sus in bandajul "tine strans" pana la urgenta. Ciprian a inceput sa alerge de colo pana dincolo, cu treaba, sunt sigura. Dar nu ma puteam concentra si nu stiam ce se intampla. Trebuia sa imi controlez miscarile si sa nu mai prestez dansul handicapatului.
Pana la un punct am reusit sa si zambesc, dar zambetul se transforma in grimasa pe masura ce evenimentele se derulau. Dragul meu sot mi-a dat sa ma imbrac cu halatele lui, el se imbracase in alta pereche, m-a dus in sala de operatii, si a inceput sa faca pregatirile.
Soc si groaza! Atunci am inceput sa ma sperii serios de tot. Adica ok, m-am taiat la un deget, de ce toata tevatura? Ai de gand sa-l dai jos de tot?
Nu e om pe pamant in care sa am mai multa incredere, mai ales cand vine vorba de taieturi la degete, dar cand m-a intins pe masa si mi-a zis sa ma "linistesc", stomacul  meu s-a facut ghem. Cand in fata ochilor n-am mai vazut decat verde - asta era culoare campului steril cu care imi bloca mie vederea - am inceput sa plang. Sa tremur. Sa-l rog sa mai stea un pic. Sa mai astepte jumatate de minut.
Adica toate fanteziile in care imi imaginam ca sunt viteaza si ca rezist la durere, s-au spulberat. Incep sa ma intreb, totusi, cine mi-a nascut copiii? Pentru ca eu, aseara, plangeam si tremuram si eram o adevarata epava pentru ca m-am taiat la un deget!
Adica da, l-am bagat in mixer - smart! - si am vreo trei plagi adanci. Dar cat de adanci sa fie? Si cat de mari? Sunt, totusi, la un deget!
Cert este ca am urlat ce-am urlat si operatia s-a terminat! Noroc cu colegii lui, care au venit si m-au tinut de vorba. Au povestit lucruri marunte, au zambit si au glumit dragut.
Am plecat spre casa mai bogata cu un bandaj mare infasurat pe aratatorul de la mana stanga si vreo 6-7 fire.
Cum am intrat pe usa, am preluat situatia! Am pus mucenicii la cuptor. Ca atata grija mai aveam. Ce-i drept, au iesit minunati. Cred si eu, dupa o asemenea jertfa, ar fi fost si cazul! 

Un comentariu:

  1. Clar, mai multa dragoste si devotament ca in mucenicii tai, nu exista..!! Il revendic pe al meu :)
    Si.. de acum iti zic: "Degetica!" :)

    RăspundețiȘtergere