De cand au aparut copii in viata noastra, am facut tot posibilul sa nu ajungem cu ei prin spitale. Nu ca n-am fi avut nevoie. Dar un cabinet particular este mereu de preferat, daca avem de ales. Nu mai spun si de ce. Motivele sunt evidente. Si, din pacate, le-am simtit din nou, pe pielea noastra, astazi cu inca o experienta de vis. Urat.
Inca de luni avem febra. Noi toti. A inceput Tudor, Rares a preluat stafeta si a trecut-o si prin fata noastra, sa nu cumva sa scapam nevirusati. Am bagat paracetamoale si ceaiuri la greu, am zis rugaciunea seara, si ne-am vazut de treburi.
Cand n-a trecut nici a doua zi, am sunat medicul de familie. O doamna doctor draguta la care apelam de mult timp si care este mereu de ajutor cu sfaturi bune. Am continuat tratamentul pe care ni l-a sugerat si am mers mai departe.
Insa virusii nu au citit prospectul medicamentelor si, fara sa fi stiut ca substantele active ar trebui sa le vina de hac, si-au continuat asediul.
Cand am ajuns la a patra zi de temperaturi peste 38 de grade Celsius, am decis ca nu este cazul sa mai asteptam. Asa ca am sunat o doamna doctor pediatru, dintr-un spital de copiii. Aproape amabila, ne-a chemat la spital "acum". O sa povestesc odata ce inseamna sa pregatesti doi pitaci de plecare, dar cand faci treaba asta pe repede-inainte devine un soi de comedie din epoca filmului mut. Mai-mai ca aud multimea cum rade.
Ei bine, am reusit. Am fugit cu copiii in brate, o bucata eu, una mama - care e alaturi de noi in toate peripetiile - si am ajuns la spital. Incepuse vizita asa ca ne-am pus pe asteptat. Pana si eu stiu ca "vizita" nu este deranjata decat in cazuri extreme. Poate nici atunci! Ne-am asezat pe canapelele puse, ziceam eu, pentru oameni ca noi, fix in fata camerei asistentelor. Si am stat bine. Aproape trei minute! Pana cand un medic ceva mai puriu si impozant ne-a poftit afara. Nu avem voi sa asteptam in spital. Si nici camera de asteptare undeva nu exista. Asa ca am stat cu cei doi copiii febrili pe scarile de la intrarea in spital, unde ne-a "invitat" o infirmiera. Intre doua usi pe care se perindau intr-o veselie medici, asistente, apartinatori, etc. si unde nu era nici un scaun. Nici loc pentru un scaun. Cu alte cuvinte un mediu foarte bun pentru copiii bolnavi.
Nu eram singuri acolo ci ne imparteam soarta cu alti nefericiti. Ei erau insa adulti, venisera acolo de buna voie si intelegeau ce li se intampla.
Dupa ce am asteptat aproximativ trei sferturi de ora, vizita s-a incheiat. Am reperat-o pe doamna doctor, ea pe noi, si ne-a invitat sa o asteptam in cabinet. Mai are putin si vine. Inca putin.
Eram fericita. Intrasem intr-o camera, aveam scaune si scapasem de curent si de vanzoleala. Ba chiar Rares cel mic a luat o mica gustare si a tras un pui de somn in camera cu pricina. Si am stat. Si stat. Si stat.
Si atat... Plecase. A uitat de noi, si-a luat catrafusele si a plecat. Cand s-a descoperit eroarea, a trimis o tanara rezidenta, foarte draguta, sa stea de vorba cu noi. Dar asta abia dupa ce a aflat ca tatal piticilor, care a aparut si el in poza, este medic. Apoi a luat decizia de a se intoarce la spital sa-mi vada progeniturile bolnave.
Ce pot sa spun? Odata ce a venit si a inceput sa se ocupe de pitici, imi parea efectiv rau ca nu am mai intalnit-o pana atunci. Ca nu a fost medicul curant al copiilor. Un medic amabil, bun, priceput cu copiii si, foarte important, stia cum sa se poarte cu mamele usor crizate.
A fost minunata. Si totusi. Si totusi. Nu pot uita ca ne-a uitat la spital. Nu pot uita ca am fost obligata sa astept ingrijirea medicala in frig, pe scari. Si nu ma pot abtine sa compar presul de la usa spitalului bucurestean cu camera de asteptare - vesela si plina de jucarii - a unui spital de copiii din Paris, pe care am fost obligati sa il vizitam la sfarsitul anului trecut. Nici felul in care am fost primiti acolo.
Nu contest calitatea medicului sau a actului medical, nici diferenta dintre cele doua sisteme de sanatate, nici nu-mi trece prin cap sa fac comparatie intre felul in care insisi medicii sunt tratati aici si acolo. Dar mi se pare nedrept ca suntem injositi, dati afara, uitati, certati, exact in cele mai vulnerabile momente. Sutul decisiv vine cand esti la pamant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu