Am spart usa!

Desi ar putea sa para o metafora legata de prima postare, nu este. Astazi am spart o usa. Cea de la baia in care Tudor, cel viteaz si (rareori) cuminte, a decis sa se incuie. Am incercat intai sa ma infig cu umarul in usa, asa cum am vazut ca fac curajosii in filme. Nu ca eu sunt vreo curajoasa, dar cand iti auzi progenitura urland de partea cealalta a usii nu mai conteaza pe ce parte iti fracturezi clavicula. In plus am crezut ca acele kilograme acumulate din belsug in timpul sarcinilor imi vor da suficinta greutate. M-am inselat. Alea chiar nu sunt bune la nimic.

Asadar, m-am infipt, cat sunt de mare, in usa. De doua ori. Nimic. Linistita ca impricinatul e destul de mare incat sa priceapa ca trebuie "sa stai in cada si sa nu te misti de acolo!" am decis sa aplic lovitura de gratie... cu piciorul. Asa ca m-am proptit strajnic in stangul in timp ce dreptul s-a infipt in usa. Am reusit! Nu cum am sperat, sa se rupa incuietoarea, ci am scos usa din balamale. Ca eu eram deja scoasa din tzatzani!

Asadar, pana cand usa o sa fie reparata de catre tatal celor doi pitici - sper eu ca maine - treburile noastre se vor petrece in public. Inclusiv spalatul pe dinti! Insa evenimentul asta mi-a deschis ochii cu privire la altceva: vreau sa notez undeva toate aceste intamplari care, odata cu trecerea timpului, vor deveni amintiri de nepretuit. Chiar si sperietura lui Tudor din seara asta si faptul ca a adormit suspinand.

Mi-am exprimat parerea: vreau sa tin un jurnal cu prostiile copiiilor. Si am primit raspuns: nu mai e la moda. Acum iti faci blog.

Pai daca astazi nu mai e la moda, ca eu, vorba aceea, am mai scris si cu pixul pe hartie, pai cand o sa fie impricinatii mari, atunci ce o sa fie?

Asa ca... avem blog. Nu conteaza cine il citeste acum, conteaza sa il citim noi, pe viitor...